Platformele care revând exclusiv servicii poștale trebuie să pună la dispoziția utilizatorilor informații clare cu privire la faptul că prestarea serviciului poștal se realizează de către unul sau mai mulți furnizori de astfel de servicii și să indice cel puțin furnizorul de servicii poștale care va colecta trimiterea de la expeditor, informează Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), într-un comunicat de presă citat de Agerpres.

„În condițiile unei piețe a serviciilor poștale în continuă expansiune, utilizatorii pot compara și alege dintre ofertele furnizorilor prin intermediul platformelor digitale care revând astfel de servicii. Pentru a putea oferi acces la servicii poștale prin intermediul platformei lor, revânzătorii trebuie să încheie contracte cu furnizorii de servicii poștale, având în vedere că aceștia sunt cei care realizează efectiv colectarea, transportul și livrarea trimiterii poștale. Prin introducerea în aplicația online a datelor unui colet și a destinației acestuia utilizatorii pot avea acces la ofertele furnizorilor de servicii poștale care corespund cerințelor lor. Platformele care revând exclusiv servicii poștale trebuie să pună la dispoziția utilizatorilor, într-un loc ușor vizibil, informații clare cu privire la faptul că prestarea serviciului poștal se realizează de către unul sau mai mulți furnizori de servicii poștale și să indice cel puțin furnizorul de servicii poștale care va colecta trimiterea poștală de la expeditor”, precizează arbitrului pieței locale de telecomunicații.

Potrivit sursei citate, revânzătorii au obligația de a primi și soluționa reclamațiile adresate de utilizatorii care, în urma contractării unor servicii poștale de pe platforma acestora, se consideră prejudiciați prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a serviciului poștal (de exemplu, în cazul unui produs deteriorat).

ANCOM atenționează asupra faptului că, deși în procesul de gestionare a unei trimiteri poștale se află cel puțin doi furnizori, respectiv cel care prestează serviciul propriu-zis (furnizorul de servicii poștale) și cel care asigură accesul inițial la acest serviciu (revânzătorul), pentru orice nemulțumire legată de livrarea trimiterii poștale, utilizatorii trebuie să se adreseze, în primul rând, platformei digitale care revinde serviciul. Astfel, revânzătorul nu poate transfera răspunderea către furnizorul de servicii poștale.

„Totodată, furnizorul de servicii poștale care a predat sau care a încercat realizarea predării trimiterii poștale este obligat să transmită reclamațiile primite de la utilizatori, spre soluționare, furnizorului care a revândut serviciul poștal (revânzătorul). Utilizatorii care au o nemulțumire în legătură cu prestarea serviciilor poștale oferite de către revânzătorii de astfel de servicii trebuie să se adreseze în primul rând platformei digitale care revinde serviciul. În cazul în care revânzătorul nu a rezolvat problema sesizată, utilizatorii se pot adresa și ANCOM (…)”, se arată în comunicat.

În contextul în care, la momentul contractării unui serviciu poștal de pe o platformă online, între expeditor și deținătorul platformei se încheie un contract la distanță, pentru probleme ce țin de condițiile de încheiere a unui astfel de document, utilizatorii care au calitatea de persoane fizice se pot adresa Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), notează reglementatorul pieței telecom.

Fondul Uniunii Europene de redresare în urma pandemiei finanțează acțiuni similare cu cele sprijinite de programele mai bine cunoscute ale UE, existând riscul să se plătească de două ori pentru aceeași acțiune cu bani europeni – aceasta este concluzia la care a ajuns Curtea de Conturi Europeană (ECA) într-un raport citat de Agerpres. Misiunea de a consolida coeziunea economică, socială și teritorială în UE și între țările acesteia a fost, până acum, încredințată exclusiv fondurilor politicii de coeziune și Mecanismului pentru interconectarea Europei. În perioada bugetară 2021-2027, politica de coeziune va pune la dispoziție 358 de miliarde de euro, iar Mecanismul pentru interconectarea Europei, 34 de miliarde de euro. Cu toate acestea, fondul de redresare în urma pandemiei COVID-19 – cu un buget de 648 de miliarde de euro – creat în 2021 sub numele de Mecanismul de redresare și reziliență (MRR) – finanțează și el acțiuni similare în domenii similare, cum ar fi transporturile și infrastructura energetică. În plus, MRR a ocazionat implementarea pe scară largă, pentru prima dată, a unui sprijin financiar din partea UE care nu este legat de costuri efective. Concomitent, a crescut și riscul ca același element să fie finanțat de două ori cu bani europeni.

„Dubla finanțare este sinonimă cu utilizarea neadecvată a fondurilor UE și cu irosirea banilor contribuabililor din UE. Măsurile existente de protecție sunt însă departe de a fi suficiente. Modelul de finanțare utilizat de MRR era menit să fie un vector de simplificare. Dar protecția intereselor financiare ale UE nu ar trebui sacrificată pe altarul simplificării”, a declarat Annemie Turtelboom, membra Curții responsabilă de acest audit.

Potrivit auditorilor, cadrul juridic nu a fost adaptat la diferitele modele de cheltuieli care există acum. În realitate, definiția dublei finanțări pe care o oferă acest cadru nu este potrivită în contextul modelului de finanțare al MRR, în care plățile nu sunt legate de costuri, ci recompensează atingerea unor jaloane și a unor ținte. În plus, o parte considerabilă din finanțarea pusă la dispoziție de MRR este pur și simplu trecută cu vederea: este vorba de reforme și de alte activități care sunt etichetate ca fiind „fără costuri” și pe care Comisia Europeană le consideră imune la riscul dublei finanțări. Auditorii UE nu împărtășesc însă acest punct de vedere. Pe fondul neclarităților referitoare la prevederile privind dubla finanțare, se suprapun incertitudinile cu privire la mecanismele de verificare care ar putea combate acest risc în mod eficace.

Din perspectiva statelor membre, numeroasele niveluri implicate în administrarea fondurilor complică semnificativ coordonarea și supravegherea. În acest context, verificarea absenței dublei finanțări se bazează în principal pe declarațiile pe propria răspundere ale destinatarilor fondurilor UE. Eventualele controale încrucișate se fac în cea mai mare parte manual, restrângându-se astfel capacitatea de control pe scară largă. Deoarece instrumentele informatice nu sunt interoperabile, dubla finanțare este dificil de detectat. Regulamentele UE pledează pentru crearea de sinergii și pentru asigurarea coordonării între programe. În practică, însă, statele membre sunt reticente să combine, pentru măsuri specifice, sprijinul de la MRR cu alte fonduri ale UE.

În ceea ce privește Comisia Europeană, asigurarea pe care o furnizează aceasta cu privire la absența dublei finanțări se bazează pe probe limitate. Potrivit auditorilor, cauza pentru un unghi mort are legătură cu modul în care este conceput MRR, ce duce la un deficit în materie de răspundere de gestiune. Dat fiind că plata este condiționată de atingerea unor jaloane și a unor ținte la nivel național, Comisia nu cunoaște de fapt detaliile privind cheltuielile pe teren. De exemplu, nici măcar nu are acces direct la lista completă a destinatarilor finali din fiecare țară. Acest exemplu arată cât sunt de insuficiente măsurile actuale pentru a preveni și a detecta potențialele cazuri de dublă finanțare.

La scurt timp după finalizarea raportului de audit al Curții, Comisia Europeană a dezvăluit că a identificat primele două cazuri potențiale de dublă finanțare cu bani de la MRR. Având în vedere concluziile raportului, auditorii sunt de părere că descoperirea a doar două cazuri într-un stat membru reflectă caracterul arbitrar al sistemului de detectare. Acest lucru sugerează, pe bună dreptate, că instrumentele disponibile nu sunt nici adecvate, nici eficace pentru a detecta dubla finanțare.

Prin OPANAF nr. 6.508/2024, publicat în Monitorul Oficial nr. 1045 din 17 octombrie 2024, au fost stabilite modelul și conținutul formularului (709) „Cerere de înregistrare pentru prestatorii de servicii de plată care nu au rezidență fiscală în România și cărora li se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal”.

ANAF menționează, în Referatul de aprobare a actului normativ, că frauda în domeniul TVA este o problemă comună tuturor statelor membre, dar statele membre în mod individual nu au informațiile necesare pentru a se asigura că normele în materie de TVA în sectorul comerțului electronic transfrontalier sunt aplicate corect sau pentru a combate frauda în domeniul TVA în sectorul comerțului electronic. Astfel, a fost aprobată Directiva (UE) 2020/284 a Consiliului din 18 februarie 2020 de modificare a Directivei 2006/112 CE în ceea ce privește introducerea anumitor cerințe pentru prestatorii de servicii de plată.

În cadrul acestor obligații, prestatorii de servicii de plată, care oferă servicii de plată, vor trebui să monitorizeze și să transmită informații despre beneficiarii plăților transfrontaliere care primesc mai mult de 25 de plăți transfrontaliere pe trimestru. Aceste informații vor fi apoi centralizate într-o bază de date europeană, Sistemul Electronic Central de informații de Plată (CESOP), unde vor fi stocate, agregate și verificate cu alte baze de date europene. Toate informațiile din CESOP vor fi apoi puse la dispoziția experților antifraudă din statele membre prin intermediul rețelei Eurofisc.

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost modificată prin promulgarea Legii nr 33/2024, fiind transpuse prevederile Directivei (UE) 2020/284 a Consiliului din 18 februarie 2020, de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce privește introducerea anumitor cerințe pentru prestatorii de servicii de plată prin completarea Titlului VII „Taxa pe valoare adăugată” – Capitolul XIII „Obligații”, cu art. 321², care include obligațiile generale ale prestatorilor de servicii de plată.

Conform art. 321² alin (8), procedura privind punerea la dispoziție a evidențelor prevăzută la alin. (7) lit. b) se aprobă prin ordin al președintelui ANAF. Astfel, procedura a fost aprobată prin OPANAF nr. 825 din 23 aprilie 2024. Aceasta se aplică inclusiv pentru prestatorii de servicii de plată care nu au rezidență fiscală în România, dar cărora li se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Codul fiscal. Astfel s-a identificat necesitatea implementării unui mecanism de luare în evidență a acestor prestatori de servicii de plată pentru a se putea facilita transmiterea informațiilor.

În acest context, a fost promovat OPANAF nr. 6.508/2024.

Formularul 709 se utilizează de către prestatorii de servicii de plată cărora li se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Codul fiscal, care nu au rezidență fiscală pe teritoriul României, în scopul înregistrării în vederea punerii la dispoziție a evidențelor prevăzute la art. 321² alin. (7) lit. b) din Codul fiscal. După depunerea formularului 709, Agenția Națională de Administrare Fiscală atribuie prestatorului de servicii de plată căruia i se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Codul fiscal și care nu are rezidență fiscală pe teritoriul României un număr de evidență, utilizat numai în vederea îndeplinirii obligației de punere la dispoziție a evidențelor prevăzute la art. 321² alin. (7) lit. b). Numărul de evidență nu reprezintă cod de identificare fiscală în sensul titlului IV „Înregistrarea fiscală” din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

ANAF comunică prestatorului de servicii de plată căruia i se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Codul fiscal și care nu are rezidență fiscală pe teritoriul României numărul de evidență la adresa de e-mail înscrisă în cuprinsul formularului 709.

Formularul 709 se completează și se depune exclusiv prin mijloace electronice de transmitere la distanță, potrivit legii, în termen de maximum 15 zile de la sfârșitul primului trimestru pentru care intervine obligația de punere la dispoziție a evidențelor prevăzute la art. 321² alin. (7) lit. b) din Codul fiscal.

Prestatorul de servicii de plată căruia i se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Codul fiscal și care nu are rezidență fiscală pe teritoriul României informează ANAF că nu mai prestează servicii de plată pentru care se aplică obligația prevăzută la art. 321² alin. (2) din Codul fiscal prin depunerea formularului 709, având marcată cu „X” secțiunea I.2 RENUNȚARE.